Supravieţuirea ciobănescului carpatin “Dragostea a fost îndeajuns” (IV)

După anii ’50, odată cu instaurarea comunismului, soarta ciobănescului românesc carpatin a luat o turnură dramatică.
Sistemul totalitarist a încercat să distrugă în mod brutal orice urmă ce aparţinea trecutului, astfel standardul din 1934 a fost înlocuit în 1981 cu un alt proiect de standard, aprobat de Ministerul Agriculturii, dar care nu era în conformitate cu realitatea şi astfel la rasa carpatin a fost introdusă totalitatea câinilor existenţi în gospodăriile oamenilor, chiar şi cei de tip molossoid.

Cu siguranţă, acei „specialişti” în chinologie din 1981, care au încercat transformarea, peste noapte, a carpatinului într-un molossoid de toate culorile, nu cunoşteau realitatea din teren şi nu vroiau să vadă înscrisurile care susţineau apartenenţa carpatinului la ramura Canis Matris Optimae – implicit la tipul Lupoid.

Sau poate, acei distrugători de tot ce era pur naţional nu cunoşteau noţiunea de rasă, pentru că dintr-o rasă nu pot face parte exemplare de mai multe tipuri. În cadrul unei populaţii de câini, care se doreşte a fi o rasă, nu se pot întâlni exemplare greoaie, cu osatură foarte puternică, cu cap masiv, avînd stopul marcat, cu bot gros sau pătrăţos, frunte bombată, etc. adică molossoide şi altele de talie mai redusă având o conformaţie puternică, dar nu greoaie, agile, cu cap lupoid, bot mai ascuţit şi frunte mai plată. Mai mult, susţinerea unei rase implică în mod nemijlocit existenţa unui standard, care descrie în mod amănunţit exemplarele din rasa respectivă. Standardul, prin însăşi denumirea sa, reprezintă ceva riguros stabilit, exact. Astfel că, un standard nu poate admite pentru o rasă, câini diferiţi ca şi conformaţie, diferiţi ca tip şi nici de exemplu câini de culoare albă având păr scurt alături de alte exemplare cu păr lung de culoare sură. Asupra apartenenţei carpatinului la tipul Lupoid a atras atenţia şi chinologul anilor ’30, domnul Mihai Moşandrei, care în articolul intitulat „Contribuţiuni la standardul rasei”, publicat în numărul 10 al revistei „Carpaţii” din 1937 sublinia: „Nu trebuie mai cu seamă să se facă confuzii între familii diferite de câini….Iată de ce nu trebuie deloc confundat,… câinele de oi carpatin cu zăvodul românesc, şi el locuind unele piscuri muntoase alături de ciobănesc. Acesta din urmă (zăvodul) însă fiind un molossoid. Câinii de rasă: Terra Nova, St.Bernard, dogi, etc., împreună cu subvarietatea câinilor de munte, în care intră câinele mare de Pirinei şi zăvodul nostru, trebuie bine deosebiţi de ciobăneştii carpatini, lupoizi. Iată de ce credem că la punctul I al standardului (rasei Ciobănesc Carpatin) n-ar fi de prisos să se adauge: tip Lupoid.” Cât priveşte noţiunea de standard, Mihai Moşandrei, în mod remarcabil, spunea: „..ceva riguros, fix, stabilit de amatori hotărâţi şi perseverenţi, cu indiscutabile calităţi de crescători, cu adâncă intuiţie a cânelui şi nelipsiţi de elementare cunoştinţe zootehnice.”

Cu toate piedicele puse de politrucii sistemului totalitarist, ciobănescul carpatin a supravieţuit peste timp, ca rasă. Unde? Acolo unde s-a păstrat dintotdeauna: în gospodăriile ciobanilor români, care i-au apreciat calităţile şi cunoscut devotamentul. Ciobanul român, care vâra oile în ţinuturile sălbatice ale munţilor Carpaţi, nu avea nevoie de un câine greoi sau de un câine moale ori leneş, aşa că a selecţionat în continuare carpatinul, câinele care şi-a dovedit capacităţile de „câne de strajă” de-a lungul veacurilor, acest câine viguros, rapid şi agil, capabil să-i apere turma de lupi. Între cioban şi câinele de care depindea întreaga-i avuţie, şi chiar însăşi existenţa lui, s-a creat o relaţie specială. Mihai Moşandrei în articolul intitulat „Începuturi chinologice” spunea atât de simplu şi frumos: „Românul, şi când spun aceasta mă gândesc fără voia mea la ţăran, a iubit din fundul vremurilor două dobitoace: pe boul lui plăvan, lângă care şi-a agonisit blidul de mălai trebuincios vieţii, atâta timp prigonită de barbari, şi pe bietul Grivei*, ce i-a apărat turma de jivine.” „Când toamna aurea cărările, sau zăpada şlefuia în marmura ei albă colţurile de deal, Neamţu, copoiul legat cu bete, îi aducea în faţa fierului ruginit, iepurele cafeniu ce trecea ca o arătare, sau dihania neagră a codrilor. Mândria noastră poate fi cu atît mai mare, cu cât aceste soiuri câneşti (carpatinul şi copoiul ardelenesc) au ajuns prin vremuri spre noi în toată puritatea rasei lor, mereu aleasă după ajutorul la lucru ce-l dădea, fără prea multe cunoştinte şi tevatură chinofilică. Dragostea a fost îndeajuns. Iată ce nu trebuie să se uite prea uşor, fiindcă ea singură a suplinit: cluburi, registre, exibiţiuni, etc.”

nota: * -numele câinelui provine de la culoarea acestuia – griv, gri, sur.

Autor: Ing. Deak Andrei Petru